Apusul curge,
ca dintr-o clepsidră spartă,
în dâre roșcate peste pielea mea.
Dorul bate în fereastră
chemând noaptea la joacă.

Fumul de țigară
se încolăcește pe buzele mele
ca un șarpe alb, toropit de plăcere.
Îl las să mă învelească în mantia lui,
căci în ceață îmi aflu adevărata piele.
Se ridică leneș ca un vals obosit,
îmi mângâie tâmplele,
apoi dispare în tavan,

ÃŽn pahar,
un apus de chihlimbar topit
și fiecare înghițitură
o amintire ce alunecă pe gât.

Ea, stă vis-a-vis,
sprijinită de privirea mea,
cu buzele ca un fruct interzis,
cu trupul așezat pe scaun
dar pregătit, mereu,
să fugă peste drum.


Astfel trăiesc..
În fumul ce mă îmbată,
În alcoolul ce mă ucide cu tandrețe,
În femeia ce mă renaște și mă nimicește
cu aceeași atingere.

Tutunul, alcoolul și femeia
se amestecă în mine
ca trei zei mici și neîmblânziți
ce-și cer partea de suflet.
Eu le dau,
căci ce alt rost are un poet,
decât să fie altar
pentru plăcerile
ce-l mistuie?

Și poate tocmai aici e fericirea:
în clipa când viciul devine artă,
iar poezia, singura mântuire.